“Corectitudinea politică se bazează pe eufemisme, cuvinte blânde folosite pentru a îndulci realitățile...
Cu toții folosim eufemisme, uneori ca pe un element al bunelor maniere. Spunem despre femeile bătrâne că sunt „de o anumită vârstă”. Îi plângem pe cei care „s-au stins”, nu pe cei care au murit...
Un termen direct precum „schilod” transmite un înțeles clar. Sinonimele mai puțin intense precum „cu dizabilități” sau „handicapat” înfrânează acest înțeles, ofensând, probabil, mai puțin. Termenul corect politic „handi-capabil” este și el mai puțin jignitor, dar în detrimentul sensului: eufemismul semnifică opusul condiției pe care o descrie.
Corectitudinea politică minte. Simpla sintagmă „corectitudine politică” ilustrează această nesinceritate intrinsecă, deoarece „corectitudinea politică” nu este mai politică decât un alt tip de limbaj și nu e nici corectă...
O mare parte din jargonul corectitudinii politice urmează formula adăugării unui adjectiv sau adverb neobișnuit la un substantiv sau un adjectiv...
Corectitudinea politică deformează limbajul în încercarea de a remodela realitatea....
Potrivit corectitudinii politice, vorbele nu descriu realitatea; ele o constituie.”
Corectitudinea politică reprezintă o strategie politică subtilă și influentă, dezvoltată de gânditori sofisticați și propagată pe parcursul unui secol de revoluționarii care căutau să ne submineze cultura, precum și de neghiobii care nu știu ce fac...
Corectitudinea politică a fost întotdeauna un mijloc de preluare a puterii. De la începuturi, practicanții ei au văzut în sensul cuvintelor doar un mijloc pentru atingerea unui scop...
Strategia centrală a corectitudinii politice: să controleze vorbele, pentru a controla cultura. ”
Michael Knowles
